Un editorial despre limitele nesupunerii civice, principiul Patere legem quam ipse fecisti și un caz de reprezentare contestată la CMS Timiș și CMSR.
Există un moment în relația dintre cetățean și stat despre care vorbim foarte puțin.
Nu momentul în care cetățeanul încalcă legea. Pentru acesta avem poliție, parchete, instanțe, sancțiuni și proceduri. Ci momentul invers. Momentul în care cetățeanul respectă procedurile, sesizează instituțiile, merge în instanță, obține hotărâri judecătorești definitive, informează autoritățile competente și cere aplicarea legii, iar situația pe care încearcă să o corecteze continuă să producă efecte.
Ce mai trebuie să facă atunci? Să mai scrie o petiție? Să mai deschidă un proces? Să sesizeze încă o instituție? Să aștepte? Și, dacă da, pe cine? Există un punct dincolo de care conformarea față de o stare de fapt nu mai reprezintă respect pentru instituții, ci acceptarea pasivă a unei situații contestate prin chiar instrumentele pe care statul le-a pus la dispoziția cetățeanului?
Este o întrebare incomodă.Dar tocmai de aceea trebuie pusă.
„Folosește instituțiile. Folosește legea.”
De șapte ani am făcut exact ceea ce statul îi cere unui cetățean să facă atunci când consideră că legea a fost încălcată. Nu am ocupat instituții.Nu am blocat drumuri.Nu am chemat oamenii la revoltă. Nu mi-am atribuit competența de a stabili răspunderi penale. Ci am sesizat.Am depus documente,probe.Am formulat acțiuni în justiție. Am obținut hotărâri judecătorești. Am informat instituțiile statului. Am cerut exercitarea competențelor prevăzute de lege.
Cazul concret este deja cunoscut cititorilor Stomatologo.ro din interviul publicat anterior. Nu îl voi relua aici în întreaga sa cronologie.
Întrebarea acestui articol este mai mare decât cazul meu și depășește un conflict din interiorul profesiei stomatologice:ce se întâmplă atunci când cetățeanul folosește mecanismele statului, dar mecanismele nu reușesc să readucă realitatea instituțională în acord cu ceea ce legea și hotărârile instanțelor impun?
Și, mai ales: când vorbim despre nesupunere în fața legii, suntem siguri că trebuie să privim întotdeauna către cetățean?
Cui ne supunem: instituției sau legii?
Constituția oferă punctul de plecare.
Art. 1 alin. (3) definește România drept stat de drept, democratic și social.
Art. 1 alin. (5) stabilește:
„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”
Obligatorie pentru cine? Evident, pentru cetățean. Dar nu numai pentru cetățean. Statul de drept nu poate funcționa după principiul că legea este obligatorie pentru cel administrat și facultativă pentru cel care administrează.
O maximă juridică veche spune:
“Nemo censetur ignorare legem.” Nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Dreptul administrativ cunoaște însă un alt principiu, esențial pentru discuția de față:
“Patere legem quam ipse fecisti.”
Autoritatea trebuie să respecte ea însăși regula pe care a instituit-o.
Aici se află una dintre cheile problemei. Legalitatea nu reprezintă o obligație unilaterală a cetățeanului față de stat,ea este limita în interiorul căreia statul și organismele învestite prin lege își pot exercita autoritatea. Autoritatea unei instituții nu există deasupra legii. Există prin lege și în limitele legii. De aceea, respectarea unei instituții nu poate însemna că orice act provenit de la acea instituție devine legal prin simplul fapt că poartă antet, număr de înregistrare, ștampilă sau semnătură,nici repetarea unui act nu îl transformă în legalitate,nici trecerea timpului nu transformă automat o stare de fapt într-o stare de drept.
Dar dacă problema privește chiar persoana care exercită autoritatea?
Aici cazul stomatologiei românești devine mult mai sensibil.
Pentru că problema pe care o ridic nu privește numai conținutul unor acte. Privește, în anumite momente ale acestei istorii, însăși calitatea juridică în care anumite persoane au exercitat autoritate în numele organismului profesional. La nivelul CMS Timiș există hotărâri judecătorești și documente oficiale care trebuie citite împreună și care privesc reprezentarea colegiului teritorial, personalitatea juridică, conducerea acestuia și efectele actelor produse în numele său.
Unul dintre documentele oficiale aflate în această succesiune identifică fiscal CMS Timiș prin CIF-ul său, sediul și persoana indicată drept președinte. Separat, instanțele au fost chemate să analizeze calitatea în care alte persoane au acționat în numele aceluiași organism profesional. Aceste documente vor fi publicate și analizate distinct. Tocmai de aceea nu folosesc aici termenul „uzurpare” ca insultă și nici ca verdict penal.
Îl folosesc pentru a formula o problemă instituțională precisă: ce se întâmplă atunci când prerogativele unei funcții sunt exercitate de o persoană a cărei legitimare juridică pentru exercitarea acelei funcții este contestată sau infirmată prin acte și hotărâri care produc efecte juridice?
Aceasta nu mai este o problemă personală.
Este o problemă de legitimitate a exercitării puterii.
De la CMS Timiș la CMSR: se poate propaga un viciu de reprezentare? Întrebarea devine și mai gravă atunci când efectele unei reprezentări teritoriale nu rămân la nivel teritorial. CMSR funcționează prin structuri naționale în alcătuirea și activitatea cărora colegiile teritoriale au un rol prevăzut de lege și de regulamente.
Prin urmare, dacă persoane provenite dintr-o structură teritorială cu probleme de reprezentare au participat, în această calitate, la procese de vot, validare, desemnare sau constituire a organelor naționale, apare inevitabil o a doua întrebare: viciul de la nivel teritorial s-a propagat în legitimitatea structurii naționale?
Această întrebare nu poate fi rezolvată prin declarații. Trebuie demonstrată documentar și s-au prezentat public documentele. Cine a reprezentat CMS Timiș? În baza cărui mandat? Cine a validat reprezentarea? La ce voturi a participat? Ce majorități au fost obținute? Ce funcții au rezultat? Aceste ilegalități arată despre ceva mult mai profund: exercitarea autorității profesionale in CMS Timiș si CMSR de către persoane care nu mai dispun de fundamentul juridic necesar pentru această autoritate.
Această demonstrație se confirmă până la nivelul conducerii naționale iar problema nu mai privește doar CMS Timiș. Privește legitimitatea CMSR însuși. Cine controlează regulatorul? Colegiul Medicilor Stomatologi din România nu este o simplă asociație privată. Este un organism profesional de drept public căruia legea îi conferă prerogative importante asupra exercitării profesiei. Poate adopta reguli obligatorii pentru membri.Există mecanisme disciplinare pentru malpraxis,există condiții pentru exercitarea profesiei. Există structuri teritoriale și naționale. Există alegeri și funcții de conducere. Există puterea de a sancționa ,de a abuza.
Cu cât puterea regulatorului asupra profesionistului este mai mare, cu atât devine mai importantă întrebarea: cine controlează regulatorul atunci când problema de legalitate apare chiar în interiorul regulatorului?
Legea nr. 95/2006 nu construiește autonomia CMSR ca pe o insulă juridică aflată în afara statului.
Art. 486 reglementează controlul și supravegherea profesiei.
Art. 510 alin. (3) atribuie Ministerului Sănătății un rol expres în urmărirea respectării prevederilor legale în activitatea CMSR.
Art. 550–553 construiesc mecanismul de supraveghere a legalității, inclusiv intervenția reprezentantului autorității de stat și, în condițiile legii, sesizarea instanțelor competente. Prin urmare: „Cine controlează regulatorul?” nu este o întrebare retorică. Este una juridică,importantă. Iar legiuitorul a prevăzut un răspuns.
Ce se întâmplă după ce instanța a vorbit? Cetățeanului care susține că o instituție greșește i se spune frecvent:„Mergeți în instanță.” Și merge. Dar ce se întâmplă după proces?
Accesul la justiție nu poate fi redus la dreptul de a primi o bucată de hârtie pe care scrie „hotărâre definitivă”.
În cauza Hornsby împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat un principiu fundamental: executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 al Convenției. Rațiunea este esențială: dreptul de acces la justiție riscă să devină iluzoriu dacă ordinea juridică permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.
Altfel spus, justiția care nu produce efecte riscă să devină doar procedură.
În cazul despre care vorbesc există mai multe hotărâri judecătorești pronunțate în ani diferiți. Le voi prezenta separat. Nu cer cititorului să accepte interpretarea mea. Îi voi pune documentele în față. Pentru că faptul trebuie separat de opinie. Hotărârea instanței trebuie separată de interpretarea celui care a câștigat-o. Iar suspiciunea privind săvârșirea unei infracțiuni trebuie separată de constatarea răspunderii penale, care aparține exclusiv autorităților judiciare competente dar care acum țin dosarul in sertar.
Dar, după ce aceste delimitări sunt făcute, rămâne o întrebare imposibil de eliminat: cine răspunde pentru restabilirea legalității atunci când situația juridică relevantă a fost deja stabilită de instanță? O sesizare nu este o soluție. Aici cred că se află una dintre vulnerabilitățile majore ale administrației românești. Am ajuns uneori să confundăm funcționarea instituției cu existența unui circuit administrativ. Cetățeanul trimite o sesizare. Primește număr.Instituția răspunde. Sau transmite sesizarea alteia. Cetățeanul revine. Primește alt număr.Mai primește un răspuns. Dosarul administrativ crește.
Dar problema inițială? Poate rămâne exact unde era.
De aceea trebuie făcută diferența între răspunsul administrativ și exercitarea competenței legale. Un răspuns nu este, prin el însuși, o soluție. Și un răspuns oficial nu dobândește caracter de adevăr absolut numai pentru că provine de la o instituție. În cazul nostru, al meu există răspunsuri instituționale ale căror afirmații pot fi confruntate cu hotărâri judecătorești și documente oficiale. Această confruntare trebuie făcută.
Document cu document. Afirmație cu afirmație. Fără adjective. Fără presupuneri. Câte instituții trebuie să știe? În cazul pe care îl cunosc direct, documentele și sesizările au ajuns, de-a lungul anilor, la numeroase instituții ale statului,până la cel mai înalt nivel. Fiecare instituție are competențe diferite. Faptul că o autoritate primește un document nu înseamnă automat că poate dispune măsura solicitată. Dar, când răspunsurile sunt puse unul lângă altul, apare o întrebare legitimă: există un tipar instituțional prin care responsabilitatea este transferată, în timp ce problema continuă să producă efecte?
Aceasta nu se demonstrează prin retorică. Se demonstrează printr-o matrice: Ce a primit instituția? Când a primit? Ce știa? Ce prevedea legea? Ce competență avea? Ce a făcut? Ce nu a făcut? Ce efecte au continuat?
Există o diferență enormă între afirmația:
„Statul nu a făcut nimic.”
și demonstrația:
„Instituția X a primit documentele Y la data Z; norma N îi conferea competența C; răspunsul său a fost R; iar situația S a continuat ulterior să producă efecte.” Prima este retorică. A doua poate fi verificată,o putem demonstra cu documente.
Efectul de oglindă: răspunsuri diferite, același rezultat
Instituții diferite pot produce răspunsuri formal diferite și totuși rezultatul practic să fie același. Una invocă autonomia organismului profesional. Alta invocă limitele competenței. Alta transmite sesizarea. Alta recomandă o cale judiciară. Alta consideră că a răspuns deja. Privit separat, fiecare document poate părea administrativ explicabil. Privite împreună însă, răspunsurile trebuie evaluate și după efectul lor cumulat. Dacă cetățeanul parcurge întregul circuit, dacă există inclusiv hotărâri judecătorești, iar situația contestată continuă să producă efecte ce încalcă legea, întrebarea devine: unde s-a rupt mecanismul de autocorecție al statului?
Și încă una: Când tolerarea devine ea însăși problema,ajungem astfel la punctul cel mai sensibil.
Avem situația concretă în care persoanele exercită prerogativele unei funcții fără un titlu juridic iar această situație produce efecte asupra altor structuri. Există documente și hotărâri judecătorești relevante iar autoritățile competente sunt informate.
Din acel moment, problema nu mai privește exclusiv persoana care exercită funcția. Privește și reacția instituțională la exercitarea nelegitimă a autorității. Pentru că o stare de fapt nelegală și tolerată nu devine legală prin trecerea timpului. Poate deveni însă normalizată.Iar aceasta este mult mai periculos. Când exercitarea autorității fără fundament juridic ajunge să fie tratată administrativ ca o normalitate, nu mai discutăm numai despre comportamentul unor persoane. Discutăm despre integritatea sistemului care permite situației să continue.
Și atunci cine este nesupus?
Am ajuns la întrebarea din titlu. Nesupunerea civică trebuie folosită cu prudență. Nu înseamnă că fiecare cetățean poate decide ce lege dorește să respecte. Nu înseamnă că medicii stomatologi trebuie să ignore regulamentele profesionale. Nu înseamnă revoltă împotriva instituțiilor. Problema pe care o ridic este aproape opusă.
Ce face cetățeanul care, tocmai pentru că se supune legii, refuză să accepte perpetuarea unei situații pe care hotărârile și documentele o pun fundamental sub semnul întrebării? Poate protesta. Poate vorbi public. Poate publica documentele în limitele legii. Poate cere explicații. Poate sesiza autoritățile. Poate utiliza mecanismele judiciare și civice. Poate refuza tăcerea.
Aceasta nu este nesupunere față de lege. Este insistența ca legea să fie aplicată tuturor.
Pericolul nu este cetățeanul care întreabă. Un cetățean care sesizează aceeași problemă timp de ani poate deveni incomod. Dar înainte de a întreba de ce nu tace cetățeanul, statul ar trebui să răspundă unei întrebări mai simple: de ce continuă problema să existe? Dacă situația a fost verificată și infirmată, trebuie explicat riguros și documentat de ce.
Dacă a fost confirmată, trebuie activat mecanismul legal de remediere.
Dacă instituția sesizată nu are competență, trebuie identificată autoritatea care o are.
Dar un circuit în care documentele circulă, numerele de înregistrare se multiplică, răspunsurile se succed și situația rămâne neschimbată produce ceva mult mai periculos decât nemulțumirea unui cetățean. Produce neîncrederea în capacitatea statului de a se autocorecta. Statul de drept nu este un registru de petiții. Putem avea ministere, parchete, instanțe, organisme profesionale, instituții de control, hotărâri definitive, mii de pagini de corespondență. Simpla lor existență nu demonstrează că mecanismul funcționează.
Testul este mult mai simplu:
Ce se întâmplă după ce sistemul află că există o posibilă nelegalitate? O verifică? O infirmă motivat? O confirmă? Identifică instituția competentă? Aplică mecanismul de remediere?
Iar dacă există o hotărâre definitivă, îi asigură efectivitatea? Pentru mine, după șapte ani de demersuri, aceasta nu mai este o întrebare personală. Este o întrebare despre funcționarea statului. Poate că am pus întrebarea invers. Am început întrebând unde începe nesupunerea civică.
Poate că întrebarea corectă este alta: cine este, de fapt, nesupus în fața legii?
Cel care cere aplicarea ei? Cel care cere executarea unei hotărâri judecătorești? Cel care solicită unei autorități să își exercite competența? Cel care publică documente și cere explicații? Cel care refuză să confunde starea de fapt cu starea de drept?
Sau cel care continuă să exercite prerogativele unei funcții în lipsa fundamentului juridic necesar?
Și, dacă această situație este cunoscută de autoritățile competente, apare o întrebare și mai dificilă: ce responsabilitate instituțională există atunci când o exercitare nelegitimă a autorității este cunoscută, dar efectele ei continuă să fie tolerate? A cere executarea unei hotărâri nu este radicalism,a cere unei autorități să respecte legea nu este atac împotriva statului,a refuza tăcerea nu este anarhie.
Este cetățenie.
“Nemo censetur ignorare legem.”
Nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Principiul nu poate funcționa într-un singur sens.Cetățeanului îi cerem să cunoască și să respecte legea. Este firesc. Dar pentru autoritate există un principiu cel puțin la fel de important:
“Patere legem quam ipse fecisti.”
Supune-te regulii pe care tu însuți o impui. Statul de drept nu se măsoară prin numărul instituțiilor cărora cetățeanul le poate trimite o sesizare. Se măsoară prin capacitatea instituției competente de a reacționa atunci când legea îi cere să o facă.
Iar dacă persoane fără legitimarea juridică necesară ajung să exercite autoritate, dacă efectele acestei reprezentări se propagă de la o structură la alta și dacă instituțiile statului cunosc situația fără ca mecanismul legal să reușească să o corecteze, atunci întrebarea despre nesupunere trebuie pusă invers: cine se mai află, în realitate, în afara disciplinei legii?
Cetățeanul care insistă ca legea să fie aplicată? Sau cei care exercită ori tolerează exercitarea puterii dincolo de limitele pe care legea însăși le-a stabilit?
Poate că acesta este adevăratul test al statului de drept. Nu cât de repede poate sancționa cetățeanul care nu se supune. Ci dacă este capabil să îi readucă în limitele legii și pe cei cărora le-a încredințat puterea de a-i cere cetățeanului să se supună.
