Editorial dedicat împlinirii a 100 de ani de la moartea profesorului Gheorghe Bilașcu, fondatorul învățământului stomatologic universitar românesc.
Pe 22 iulie se împlinesc 100 de ani de la moartea profesorului Gheorghe Bilașcu, cel care, în urmă cu peste un secol, a transformat dentistica dintr-o îndeletnicire de breaslă într-o disciplină medicală de rang universitar. Ironia sorții face ca cel supranumit „doctorul cu mâini de aur” să fi murit dintr-o cauză banală, o rosătură la picior infectată în absența antibioticelor, în timp ce se pregătea să reprezinte România la Congresul Internațional de Stomatologie de la New York. Merită, la acest moment aniversar, să recapitulăm de ce numele său rămâne reperul fondator al profesiei noastre.
De la Petrova la Budapesta, printr-un refuz de familie
Bilașcu s-a născut la 27 aprilie 1863 în Petrova, Maramureș, într-o familie greco-catolică de veche nobilime rurală, nu într-una de țărani săraci, așa cum au susținut eronat unele texte din perioada comunistă. Documentele de familie și cercetările etnografice ulterioare, printre care se numără și identificarea și mutarea casei părintești la Muzeul Satului din Baia Mare, arată o familie cu cinci copii și un statut social solid.
Tânărul Bilașcu a urmat inițial Facultatea de Drept, la insistențele părinților, dar și-a abandonat rapid studiile juridice pentru Medicină, la Universitatea din Budapesta. Consecința a fost pierderea completă a sprijinului financiar al familiei, ceea ce l-a obligat să își câștige singur existența pe durata studenției. Din această perioadă de lipsuri s-a format, spun biografii săi, rigoarea și îndemânarea care aveau să-l consacre mai târziu.
Un aspect adesea trecut cu vederea este că, înainte de a alege dentistica, Bilașcu a activat succesiv în anatomie, fiziologie, obstetrică, oftalmologie și, mai ales, chirurgie și ortopedie, inclusiv în sanatoriul chirurgului budapestan Dollinger. Abia la 32 de ani, în 1895, s-a orientat spre stomatologie, aducând cu el o pregătire chirurgicală generală pe care puțini dintre dentiștii vremii o aveau.
„Regele dentiștilor” din Budapesta
Sub îndrumarea profesorului Joseph Arkovy, Bilașcu a urcat rapid în ierarhia clinică și academică maghiară, ajungând șef al secției dentare a Policlinicii din Budapesta. Cabinetul propriu, deschis pe strada Kecskeméti, a devenit unul dintre cele mai căutate din capitala imperială, iar clientela sa cuprindea aristocrați, magnați și oameni de cultură. Chiar mentorul său i-a atribuit supranumele de „regele dentiștilor”, recunoscând inovațiile pe care Bilașcu le introducea în practica de zi cu zi, de la elevatorul dentar care îi poartă numele, folosit pentru extracții dificile, până la transplanturi dentare pe care, potrivit mărturiilor contemporanilor, „nimeni pe atunci nu îndrăznea să le facă”.
Succesul material nu l-a îndepărtat însă de cauza națională. Cabinetul său a funcționat ani la rând ca punct de sprijin pentru studenți români aflați la ananghie în Budapesta, cărora le oferea tratamente gratuite și ajutor financiar. S-a implicat activ în Societatea Literară „Petru Maior” și în publicarea revistei „Lupta”, iar în 1906 a renunțat la propria candidatură parlamentară pentru a evita o confruntare violentă cu jandarmeria, preferând un boicot electoral pașnic. În 1912 a protestat, alături de alți lideri români, față de anexarea unor parohii greco-catolice la nou-înființata episcopie maghiară de la Hajdúdorog.
Sacrificiul de la 1919: Cluj în locul Budapestei
Cea mai importantă decizie a carierei sale a venit după Marea Unire. La 56 de ani, cu un statut profesional și financiar la care puțini medici puteau visa, Bilașcu a renunțat la Budapesta pentru a se alătura, la Cluj, generației de fondatori ai Universității Daciei Superioare, alături de nume precum Victor Babeș, Iuliu Hațieganu, Emil Racoviță sau Iacob Iacobovici. A ales să construiască, practic de la zero, prima catedră și prima clinică universitară de stomatologie din România.
Rezultatele nu au întârziat. În mai puțin de un an, clinica instalată pe strada Victor Babeș din Cluj a fost dotată la standarde internaționale, iar la 26 decembrie 1919 Consiliul Profesoral al Facultății de Medicină a decis introducerea unui curs obligatoriu de stomatologie pentru studenții anului IV, urmat de stagiu practic. A fost, practic, actul de naștere al recunoașterii oficiale a stomatologiei ca parte integrantă a formării medicale românești. Trei ani mai târziu, în 1923, Bilașcu a înființat și primul institut de specializare postuniversitară în stomatologie din țară, cu un curriculum propriu, comparabil cu al marilor centre universitare occidentale. Între 1920 și 1924 a preluat inclusiv interimatul catedrei de otorinolaringologie, aflată fără titular, alocând resurse și spații de spitalizare pentru pacienții din această specialitate.
Bătălia legislativă împotriva șarlatanilor
Dincolo de catedra universitară, Bilașcu a dus o luptă susținută pentru reglementarea profesiei la nivel național, într-un moment în care legislația permitea încă practicarea dentisticii de către felceri, tehnicieni sau bărbieri fără pregătire medicală. A înființat, în 1923, Asociația Medicilor Stomatologi din România, pe care a și condus-o, și a organizat, împreună cu colegi din București precum D.D. Niculescu, primele congrese naționale ale medicilor dentiști, la București în 1920, apoi la Cluj, Timișoara și Iași. A redactat memorii adresate ministrului Sănătății pentru a cere recunoașterea strict medicală a specialității și extinderea modelului clujean prin facultăți similare la București și Iași.
Tot el a fondat, în 1923, „Revista Stomatologică”, prima publicație periodică de specialitate din România, editată într-un format bilingv română-maghiară, o alegere remarcabilă pentru un context postbelic marcat de tensiuni etnice, care arată o viziune profesională așezată deasupra clivajelor naționale.
Un sfârșit prematur și o moștenire disputată de istoriografie
Bilașcu s-a stins la 22 iulie 1926, la 63 de ani, în chiar clinica pe care o fondase, răpus de o septicemie declanșată de o rană minoră suferită într-o drumeție pe dealul Feleacului. A fost înmormântat, conform propriei dorințe, la Petrova, alături de părinți. Nu a lăsat urmași direcți, dar moștenirea sa profesională a fost dusă mai departe de discipoli precum Ilie Aleman și Zoltan Vass, acesta din urmă supraviețuitor al Holocaustului și mai târziu profesor la Cluj.
Recunoașterea sa istoriografică nu a fost, însă, liniară. Unele lucrări din perioada comunistă i-au deformat numele sau i-au minimalizat rolul, iar abia volumul omagial publicat în 2018 de Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj a restabilit integral parcursul său biografic. În 2020, vicepreședintele Academiei Române, Alexandru Surdu, a propus chiar alegerea sa ca membru post-mortem al Academiei. Astăzi, numele lui Bilașcu este purtat de străzi din Cluj-Napoca și Baia Mare, de un bust turnat în bronz la Cluj și de altul dezvelit în 2018 la Petrova, iar Facultatea de Medicină Dentară din Cluj acordă anual un premiu care îi poartă numele.
De ce contează astăzi, pentru profesia de stomatolog
La un secol de la dispariția sa, traseul lui Gheorghe Bilașcu rămâne un reper pentru cel puțin trei motive. Primul ține de formarea medicală solidă din spatele excelenței clinice: Bilașcu nu a fost niciodată doar un tehnician al dinților, ci un chirurg complet, iar acest lucru a stat la baza deciziei sale de a lega stomatologia de trunchiul comun al medicinei generale. Al doilea privește curajul instituțional: a renunțat la o carieră strălucită la Budapesta pentru a construi, cu mijloace modeste, o școală națională la Cluj. Al treilea, poate cel mai actual, este rolul activ al organizațiilor profesionale în apărarea calității actului medical și în combaterea practicii neautorizate, o preocupare pe care Asociația Medicilor Stomatologi din România, sub conducerea sa, a plasat-o în centrul agendei publice încă din anii '20.
Pentru cititorii Stomatologo.ro, comemorarea acestui 22 iulie nu este doar un exercițiu de memorie istorică, ci o invitație de a privi înapoi la momentul în care stomatologia românească și-a câștigat, cu efort și sacrificiu personal, statutul de disciplină medicală de sine stătătoare.
